„Am trecut prin tratament rece ca o piatră”. A supravieţuit cancerului de sân, iar acum a venit rândul vindecării emoţionale
Alexandra Loşonţi e din Cluj-Napoca. Are 36 de ani şi, de la 33, e mamă. Tot la 33 de ani, când fiul ei avea două luni şi jumătate, a aflat că are cancer de sân. La început, nu a realizat prea bine ce i se întâmplă şi a mers pe pilot automat.
Aşa a ştiut ea să se apere. Trebuia mai întâi să supravieţuiască şi apoi să se ocupe şi de restul, adică de propriile emoţii. Ce-i drept, nici n-a avut prea mult timp de gândire. Avea un cancer agresiv. Când sânul ei, operat în perioada de alăptare, s-a infectat, a început să se trezească. A urmat apoi tot protocolul medical şi, deşi ar fi putut să se trateze la Milano sau Viena, a ales să facă în România chimioterapie şi radioterapie. Acum e bine. Analizele îi ies bine. Dar cu psihicul cum rămâne, după o poveste atât de zguduitoare?
Cu o zi înainte de data stabilită pentru întâlnirea noastră, Alexandra a fost la analize. Nu pentru că s-ar fi simţit rău, ci pentru că aşa s-a nimerit, să-şi facă în septembrie analizele periodice. Cu toate astea, la recoltare i s-a făcut rău, a leşinat şi era cât pe ce să renunţe la discuţie. „Cred că parte din tot ce s-a întâmplat azi a fost şi din cauza amintirilor şi a durerii neprocesate. Să vorbesc în momentul ăsta despre asta mi-ar fi imposibil”, îmi scria Alexandra în mesajul pe care mi l-a trimis. Am rugat-o să nu ia decizia pe loc, ci să aştepte până a doua zi, când, speram eu, se va simţi mai bine. Nu fizic, pentru că problema ei nu era una fizică, ci de natură emoţională.
A doua zi, s-a trezit, s-a ridicat din pat, şi-a adunat toate puterile şi a decis să ne vedem. A ales un loc din apropierea casei ei, în marginea oraşului Cluj-Napoca.
Am vorbit de câteva ori la telefon, îi ştiu blândeţea şi fragilitatea din voce, aşa că nu mă miră să mă găsesc în faţa unei femei mignone, delicate şi cu nişte ochi superbi azurii. Ne aşezăm la o terasă şi, în câteva secunde, îi remarc inelul de pe mâna dreaptă
„Când a împlinit Theo, în iulie, trei ani, i-am spus lui Bogdan – noi nu suntem căsătoriţi – că trebuie să-mi cumpere o bijuterie în fiecare an la aniversarea lui Theo”, îmi spune ea. Mai vorbim puţin despre cursul de bijuterie pe care l-a făcut înainte să rămână însărcinată, despre continua căutare a sensului în viaţă, apoi cuvintele curg într-o direcţie ceva mai dureroasă.
Cum a descoperit nodulul „Toată perioada asta a fost un roller coaster. Eu abia acum am început să accept că e ok să am o zi foarte proastă. Ieri (n.r. – 15 septembrie 2020) nu puteam să-mi închipui că pot să am discuţia asta azi. De-asta mă bucur că ai zis să mai vorbim o dată azi, pentru că ieri a fost foarte copleşitor pentru mine şi aş fi refuzat. Apoi te trezeşti şi îţi dai seama că azi e un pic mai bine”, începe ea să dezvăluie, cu calm, ca şi cum ar citi poveşti unui copil înainte de culcare.
Alexandra în 2016, cu un an înainte să descopere că are cancer de sân.
În 2017, când avea 33 de ani, Alexandra se mutase de aproape un an cu partenerul ei şi erau părinţi de scurt timp. Fiul lor, Theo, avea atunci în jur de două luni, iar Alexandra – ca multe mame – avea probleme legate de alăptare. A intrat pe nişte grupuri de mame de pe Facebook, a cerut şi a primit sfaturi şi, astfel, a ajuns la o consilieră în alăptare.
„M-am chinuit foarte tare cu alăptarea şi am avut un consultant care m-a ajutat, Ema. Hai să zic că, la o lună de la naştere, sânii mi s-au detensionat. Aşa de blurată e perioada aia… Am născut prin cezariană şi mi-am revenit foarte greu, vreo două luni am fost într-un total univers paralel. A fost şi pe fondul oboselii şi a tot ce a însemnat naşterea, a fost o oboseală cruntă”, spune Alexandra.
Consultanta în alăptare i-a desfundat canalele, lactaţia s-a pornit şi, chiar dacă bebeluşul nu era hrănit numai prin alăptare, ci primea şi lapte praf, sânii Alexandrei s-au detensionat. La a treia întâlnire cu Ema, aceasta a observat că Alexandra are o inflamaţie la sânul drept. „Mi-a zis că ea nu e specialistă, dar că, dacă ar fi în locul meu, s-ar duce să facă o ecografie. Era un nodul”.
S-a dus mai întâi la medicul de familie şi la ginecolog, dar amândoi au pus inflamaţia pe seama unui posibil început de mastită, care este o problemă des întâlnită în alăptare şi care face ca ţesutul mamar să se inflameze şi să fie dureros. „Nu mai ştiu dacă am luat antibiotice sau nu, ideea e că partea vizibilă se dezumflase, dar a rămas o gâlmă tare şi o pată roşie pe sân”.
La ceva vreme după, într-o dimineaţă de octombrie, s-a trezit de dimineaţă şi şi-a zis: astăzi mă duc la eco fie ce-o fi! A fost prima ecografie de sân pe care Alexandra a făcut-o. Până atunci, nu i se recomandase niciodată să facă una. „Niciodată nu simţisem vreun nodul, sânii mei sunt mici, nu e ca şi cum poţi să ratezi vreun nodul la o palpare mai mult sau mai puţin conştientă. Ulterior mi s-a şi confirmat că era foarte adânc, adică foarte aproape de stern, la palpare nu l-ar fi simţit nici un doctor”, spune ea.
Puncţie şi mamografie. „Mie, toate astea nu mi-au spus nimic” Şi-a făcut ecografia la o clinică privată, pentru că acolo a găsit loc cel mai rapid. Medicul care a văzut-o atunci nu i-a spus că e ceva în neregulă, dar i-a sugerat să meargă şi la un alt medic imagist. „Nu vreau să te sperii, pare să fie totul ok, dar aş vrea să te vadă şi colega mea”, îşi aminteşte Alexandra că i-a spus doctorul care i-a făcut prima ecografie. Nimic care să sune a nodul, tumoră, chist sau cancer. Deşi a fost chemată pentru un al doilea consult şi o nouă ecografie, nu s-a gândit vreo secundă la ceva grav.
Aşa că s-a dus liniştită acasă şi, peste două zile, pe 10 octombrie 2017, mergea de la clinica MedImages, la cel de-al doilea doctor, Angelica Chiorean, despre care mai târziu a aflat că e cel mai vestit senolog, medic primar în radiologie şi imagistică medicală din zona Clujului. „Ea a pronunţat pentru prima dată cuvintele formaţiune care nu are ce să caute aici. Asta e tot ce îmi amintesc. De la momentul ăla, eu, un om care poate să facă faţă conversaţiei cu un medic, nu mai ştiu ce s-a întâmplat”, spune ea.
„Medicul senolog nu a folosit cuvântul cancer. M-a întrebat dacă sunt de acord să facem în aceeaşi zi puncţie şi mamografie, dar mie toate astea nu mi-au spus nimic. Ştiu că, după vreo 30 de minute – timp în care mă uitam ce fain şi-a amenajat doamna doctor cabinetul, ce decoraţiuni are – am întrebat dacă pot să o chem pe mama mea, pentru că eu nu înţelegeam ce îmi spunea”. Deşi Bogdan, partenerul ei, o aştepta în parcarea clinicii medicale, Alexandra nu l-a chemat pe el, ci a sunat-o pe mama ei, care a venit de acasă. Nu-şi imagina pe altcineva alături de ea, în cabinet. „Am sunat-o pe mama, cu care mă certasem de vreo două zile, şi i-am zis: poţi să vii şi tu, cred că e o discuţie la care cred că ar trebui să asişti”. Când mama ei a deschis uşa cabinetului, Alexandra a văzut pe chipul ei că femeia înţelesese deja că ceva nu e bine. Cu toate astea, în cabinet discuţiile s-au derulat în continuare fără ca ea să priceapă mare lucru.
„Vorbim despre un cancer în stadiu incipient” Pentru Alexandra, timpul a început să se dilate. Nimic din tot ce auzea nu avea sens, nu realiza ce i se întâmplă şi cât e de serios. „Habar nu am ce ne-a explicat, nu-mi amintesc deloc. Ştiu că, la un moment dat, eram şi eu şi mama atât de absente, încât doamna doctor a zis: Vorbim despre un cancer în stadiu incipient. Părerea mea, după 17 ani de expertiză, fără să aştept rezultatul de la puncţie, este că vorbim de un cancer în stadiu incipient. Nici atunci nu s-a mişcat nimic în mine. Mă uitam la ceas şi mă gândeam că nu a mâncat copilul”.
Felicitari aceste doamne!! Daca vedeti acest comentariu sa stiti meritati respect!! Nu am crezut pana acum ca exista oameni suficient de puternici sa invinga cancerul =)